E toamna mea aproape, cad frunzele pe drum
cad unul după altul toți anii mei de-acum,
ca umbrele se lasă ceva pe ochii-mi vii
ca bruma ce coboară pe tâmplele-argintii.

Mă uit peste livada atâtor ani trecuți:
toți pomii goi de roade îmi plâng loviți și muți,
au frunză multă încă, dar rod atât de rar,
ce veștedă li-e fața și gustul ce amar!
Mă rușinez de mine și inima mi-o frâng
ce-aproape e culesul, - și n-am nimic să strâng! ...

E-adevărat că vara întreagă-au fost furtuni
și grindină și tunet și noapte și genuni
că florile și pârga mi-au rupt și mi-au zdrobit,
că ramurile toate mi-au frânt și le-a-ndoit,
că nu e loc să-mi fie întreg și neatins,
că n-a cruțat prăpădul întregul meu cuprins,
că toată vremea-n care era să fi rodit
am fost amar și crâncen, călcat și pustiit...
și totuși prin aceasta nu-s dezvinovățit.
Ce mult răbdat-au alții și ce mult au rodit! ...

O, dacă măcar toamna mi s-ar lungi senin
să-mi îndulcească urma atâtor ani de chin,
să-mi coacă măcar rodul mlădițelor târzii,
să nu mă lași Stăpâne, atunci când ai să vii!